Aspecte privind endocrinologia reproducţiei
Pentru reglarea funcţiei sexuale, din sistemul endocrin sunt responsabile
trei trepte principale funcţionale care se stimulează sau se
inhibă reciproc: hipotalamusul, hipofiza şi gonadele (la femele
şi corpul galben); însă în coordonarea
activităţii reproductive intervin şi alte glande cu
secreţie internă (tiroida, suprarenala ş. a.).
Consideraţii morfo-fiziologice asupra hipotalamusului şi a
conexiunilor hipotalamo-hipofizare
Hormonii hipotalamici
Hipotalamusul , regiune a cortexului cerebral, este locul de adunare a
impulsurilor nervoase care sosesc prin numeroase legături
funcţionale, pe care acesta le are cu scoarţa cerebrală. Situat
la baza diencefalului, hipotalamusul este o adevărată
intersecţie între sistemul nervos şi aparatul endocrin, fiind
cuprins într-un ansamblu de organizare nervoasă extrem de
complicată. Hipotalamusul este apreciat ca un organ de integrare
definitivă cu rol principal de reglare al secreţiei endocrine. La
nivelul hipotalamusului cel mai mare interes îl prezintă o serie de
centri din nucleii hipotalamici, ca cel supraoptic, paraventricular,
cenuşiu etc.
Hipotalamusul prezintă numeroase conexiuni în direcţia
cortexului cerebral, corpului striat, talamusului şi formaţiei
reticulare. Legătura directă şi preferenţială o are
hipotalamusul cu hipofiza, rezultând astfel sistemul
hipotalamo-hipofizar. Printr-un aparat masiv de filete nervoase provenite din
nucleii supraoptici şi paraventriculari, hipotalamusul face
legătură cu lobul posterior al hipofizei (neurohipofiza), constituind
conexiunea neurohipofizară, prin care se transmite hormonul ocitocic
şi vasopresina de la hipotalamus, care se acumulează apoi în
neurohipofiză.
Conexiunile nervoase cu adenohipofiza (lobul anterior) sunt mai reduse şi
constituite dintr-un fascicul tubero-hipofizar, rezultat în mare parte
din axonii diferitelor nuclee hipotalamice. Fibrele acestui fascicul se
termină în punctul de contact al vaselor din reţeaua
primară.
Hipotalamusul este bine vascularizat, mai ales la nivelul nucleilor
hipotalamici, unde fiecare celulă este în legătură cu 2-3
capilare, dintre care unele pătrund în celule. Rezultă,
în acest fel, un plex capilar primar de la care pleacă vase mai mari
ce se reunesc în trunchiuri care se îndreaptă infero-caudal
prin tija hipofizei şi se termină în hipofiză. În
jurul celulelor adenohipofizei (lobului anterior al hipofizei). Se
formează un plex capilar secundar. Rezultă în acest fel
sistemul vascular port-hipotalamo-hipofizar, prin care se transmit
neurosecreţiile din celulele nucleilor hipotalamici către
hipofiză.
Stimulii senzoriali externi ajung să determine impulsuri nervoase la
nivelul centrilor hipotalamici, iar celulele nervoase ale acestor centri le
transformă în factori umorali (declanşatori de secreţie),
care determină elaborarea şi eliberarea hormonilor hipofizei.
Această transformare ale impulsurilor nervoase în factori umorali se
datorează celulelor neurosecretoare care au în acelaşi timp
caracterele celulei nervoase, precum şi ale celulei glandulare. Celulele
neurosecretoare primesc stimulii veniţi de la nivelul centrilor
nervoşi superiori şi reacţionează prin eliberarea de
hormoni stimulatori, «Releasing factors» sau «Releasing hormons» şi
inhibitori, prin care se reglează activitatea hipofizei.
Pentru reproducţie, o mare însemnătate o au următorii
hormoni hipotalamici:
v Gn-RH – hormonul de eliberare a gonadotropinelor;
v P-RH şi PIH – hormonul de eliberare şi respectiv
de inhibare a prolactinei;
v Oxitocina.
Hormonul de eliberare a gonadotropinelor
Hormonul de eliberare a gonadotropinelor (Releasing Hormons – RH,
Releasing Factors – RF sau Gonadorelina) este un decapeptid care prin sistemul
port-hipotalamo-hipofizar ajunge în adenohipofiză (lobul anterior al
hipofizei) unde induce secreţia celor două gonadotropine:
¨ FSH – hormonul de stimulare foliculară;
¨ LH – hormonul de luteinizare.
Produsele comerciale pure de GnRH (Gonadotrop Releasing Hormone) şi
analogii lui au aplicaţie în cadrul biotehnicii transferului de
zigoţi pentru inducerea şi sincronizarea căldurilor şi
ovulaţiilor la femelele donatoare-receptoare.
Indicaţiile terapeutice ale GnRH sunt:
Þ Chiştii ovarieni foliculari (luteinizarea
chiştilor are loc după 7-8 zile, intervalul dintre tratamente
şi concepţie este de circa 26 zile);
Þ Ovulaţia întârziată;
Þ Inducerea căldurilor şi ovulaţiei;
Þ Pentru creşterea ratei concepţiei după
sincronizarea căldurilor prin gestageni sau prostaglandine.
Oxitocina
Oxitocina este hormonul peptidic sintetizat în pericarionii
nucleilor hipotalamici (supraoptic şi paraventricular). Fiind cuplată
cu neurofizina, proteină specifică, oxitocina este transportată
de-a lungul axonilor prin conexiunea neuro-hipofizară şi
depozitată în lobul posterior al hipofizei (neurohipofiză), iar
de aici este eliberată în circulaţie. Oxitocina este
preluată de uter, glanda mamară, urină şi muşchii
scheletului. Timpul de înjumătăţire în sânge
este de 2-4 minute.
În uterul animalelor există substanţe de tip chemotripsină,
tripsină şi alte peptidaze care neutralizează oxitocina. Aceste
enzime provin din celule lipidice. Pe măsură ce se schimbă
numărul celulelor lipidice în timpul ciclului sexual,
asemănător se schimbă şi puterea de inactivare
ocitocică a uterului. Această proprietate de inactivitate este mai
evidentă în timpul ovulaţiei şi gestaţiei. Dar numai
o parte din oxitocină se inactivează pe această cale.
Neutralizarea oxitocinei are loc cu preponderenţă la nivelul
ficatului şi în mai mică măsură participă
rinichiul şi glanda mamară. În cazul unor nivele plasmatice
ridicate, o parte din oxitocină se elimină nedescompusă.
Acţiune biologică:
Oxitocina are o acţiune specifică asupra musculaturii uterine,
producând contracţia celulelor musculare netede. Prin activizarea
miometrului în timpul stadiului de excitaţie al ciclului sexual este
uşurată înaintarea spermiilor depuşi în timpul
montei sau însămânţării artificiale. La
parturiţie, oxitocina contribuie în mod efectiv atât la
eliminarea fătului, cât şi a învelitorilor fetale.
Reacţia de răspuns a musculaturii uterine la acţiunea oxitocinei
este legată de nivelul estrogenilor şi progesteronului din perioada
respectivă. Astfel, în faza foliculară a ciclului sexual
şi în timpul parturiţiei, când estrogenii sunt în
cantitate mare, acţiunea oxitocinei asupra miometrului este maximă,
în timp ce în faza luteinică şi în timpul
gestaţiei, când progesteronul este în cantitate mare,
acţiunea oxitocinei asupra miometrului este mult diminuată sau chiar
sistată. Cu alte cuvinte, estrogenii sensibilizează, iar
progesteronul desensibilizează celulele musculare ale uterului
faţă de oxitocină.
Sub efectul oxitocinei se contractă celulele mioepiteliale ale acinului
mamar, încât laptele ajunge din alveole în sistemul canalelor
lactifere. Oxitocina ajută pe calea hipotalamusului la eliberarea de
gonadotropine încât, potenţează eliberarea LH-ului
în timpul ovulaţiei la vacă.
La masculi oxitocina în sinergism cu testosteronul asigură
transportul spermiilor prin căile de excreţie şi ejacularea.
Aproximativ 10% din oxitocină se eliberează continuu, paralel cu
producerea ei. Restul se înmagazinează, aşteptând
impusuri de eliberare. Eliberarea oxitocinei se realizează, în
principal, pe cale reflexă.
Actul copulaţiei, excitaţiile de la nivelul mamelei în timpul
suptului sau mulsului, excitaţiile cervico-uterine din timpul
parturiţiei, precum şi excitaţiile mecanice ale uterului,
cervixului şi clitorisului (masajul) constituie factorii cei mai
importanţi care induc eliberarea oxitocinei.
Dilatarea căilor genitale (vagin şi cervix) produce contracţii
uterine puternice, fiind o altă cale importantă pentru eliberarea
oxitocinei. Calea aferentă a reflexului este nervul pelvian, o ramură
a acestuia inervează şi regiunea ano-genitală unde la fel se
poate produce reflexul menţionat. În timpul dilatării
căilor genitale sau prin acţiuni mecanice, apar şi
contracţii uterine şi lactoree. Eliberarea de oxitocină poate
să fie produsă şi ca urmare a incitaţiilor provenite de la
organele de simţ. Astfel, la capră are loc eliberarea oxitocinei
încă la apariţia ţapului. La oile în călduri,
în prezenţa berbecului are loc o descărcare a oxitocinei cu
contracţie uterină antiperistaltică deja înaintea montei.
Ocitocinele în principal se obţin pe cale sintetică. Presoxinul
este unicul extract apos din neurohipofiza de vacă şi scroafă.
Principalele produse farmaceutice care au efecte ocitocice sunt Oxitocinele
produse de diferite firme, 1ml de soluţie apoasă conţinând
5 sau 10UI.
Oxitocinele de sinteză, cât şi extractul apos de lob hipofizar
posterior conţin pe lângă oxitocină şi
vasopresină (ex. Pituitrina).
Efectul ocitocinelor este de a produce contracţia miometrului, a
celulelor mioepiteliale, a canaliculelor lobilor mamari, a musculaturii
oviductului, vaginului şi clocii păsărilor ouătoare.
Folosirea ocitocinelor în scopuri terapeutice trebuie să se facă
cu toată atenţia, numai după ce s-a stabilit diagnosticul
şi doza de administrare.
Indicaţiile terapeutice ale ocitocinelor sunt:
Þ distociile prin hipokinezie;
Þ retenţia învelitorilor fetale;
Þ metritele şi piometrul (după deschiderea în
prealabil a cervixului şi sensibilizarea uterului cu estrogeni);
Þ subinvoluţia uterului, pentru a grăbi evacuarea
conţinutului uterin;
Þ unele forme de mamite;
Þ retenţia laptelui;
Þ retenţia oului la păsări.
Nu se recomandă administrarea oxitocinei la femele în timpul
parturiţiei când colul uterin nu este deschis şi în
distocii prin exces de volum fetal.
Aspecte morfo-funcţionale ale hipofizei
Hipofiza este organul neuroglandular situat la faţa ventrală a
creierului intermediar (diencefalului), rezultat din unirea anatomică a
celor două părţi:
Ø hipofiza anterioară (adenohipofiza)
Ø hipofiza posterioară (neurohipofiza)
Sub raport funcţional în total, la nivelul adenohipofizei se
formează 8 hormoni tropi. Dintre aceşti hormoni pentru reproducere o
importanţă majoră o au gonadotropinele (FSH şi LH) şi
prolactina (LTH).
Indirect, activitatea reproductivă este influenţată de
hormonul tireotrop (TTH) şi hormonul adrenocorticotrop (ACTH).
Adenohipofiza, cu toate că se află sub controlul neuronal hipotalamic,
este lipsită de inervaţie secretomotorie. Reglarea funcţiei sale
endocrine de către hipotalamus se face prin intermediul sistemului
port-hipotalamo-hipofizar. Prin această conexiune vasculară sunt
vehiculaţi spre adenohipofiză Releasing-factorii neurosecretaţi
în hipotalamus.
Hormonii gonadotropi
Hormoni gonadotropi (gonadotropinele – Gn) care acţionează asupra
aparatului genital sunt:
1. Hormonii gonadotropi hipofizari:
v FSA – hormonul de stimulare foliculară;
v LH – hormonul de luteinizare;
2. Hormonii gonadotropi placentari:
v PMSG – gonadotropina serică;
v HCG – gonadotropina corionică.
Hormonii gonadotropi hipofizari
Hormonul de stimulare foliculară – FSH (Folicle Stimulating
Hormone), este secretat de către celulele bazofile-beta din
adenohipofiză sub impulsul de Gn-RF. Acest hormon se izolează
uşor din hipofiza taurului, calului şi porcului.
La femele hormonul determină dezvoltarea foliculelor ovarieni primari
şi secundari la care determină proliferarea celulelor foliculare
şi într-un stadiu ulterior, secreţia de către acestea a
lichidului folicular şi formarea cavităţii foliculare; FSH-ul
este responsabil de secreţia foliculară a estrogenilor.
Stadiul final de maturare a foliculului şi dehiscenţa acestuia
necesită acţiunea conjugată a celor două gonadotropine.
La masculi, FSH este implicat în dezvoltarea stadiilor incipiente ale
spermiogenezei (diviziunea spermiogoniilor până la stadiul de
spermiociţi secundari), spermiomorfogeneza fiind coordonată de
androgeni, testosteronul asigurând diviziunea reducţională a
spermiocitelor primare, formarea spermidei incipiente şi apoi a
spermiului.
Hormonul luteinizant – LH (Luteinising hormone) sau omologul
acestuia ICSH (Interstitial Cells Stimulating Hormone) de la masculi,
este produs de celulele bazofile de tipul gama. A fost izolat în stare
pură din hipofiza de oaie şi porc şi este format dintr-un
amestec de diverse proteine. Secreţia de LH are un anumit ciclu, iar
incitaţiile de ordin extern şi intern modifică amplitudinea
secreţiei, influenţând într-o mare măsură
eliberarea lui.
La femele LH acţionează sinergic cu FSH determinând
dezvoltarea şi maturarea foliclelor de Grant, dehiscenţa foliculelor
ovarieni, formarea corpilor galbeni şi secreţia de progesteron.
La vacă, raportul normal dintre FSH şi LH este de 1:3, deci apare o
superioritate cantitativă de LH. Pentru acest motiv, căldurile la
vacă au o durată scurtă (13-16 ore), iar ovulaţia are loc
în faza progesteronică a ciclului sexual, şi anume la circa
10-12 ore de la încetarea căldurilor.
La masculi eliberarea în valuri episodice, pulsative sau în
vârfuri de secreţie a ICSH induce dezvoltarea celulelor Leydig
localizate între dubii seminiferi şi variaţii importante ale
nivelurilor plasmatice de androgeni.
Nivelurile ICSH şi de androgeni sunt ridicate la armăsar, berbec
şi ţap în sezoanele de montă, reglate de modificarea
raportului diurn/nocturn şi temperatura ambiantă; în celelalte
sezoane masculii sunt fecunzi şi capabili de copulaţie, deşi
eficienţa reproductivă este scăzută.
Eritrocitele hipofizare de porc, oaie, vacă şi cal – FSH (Follicle
Stimulating Hormone) precum şi produsele comerciale pure de FSH
şi LH (liofilizate) se folosesc în prezent în practica
transferului de zigoţi:
– pentru inducerea superovulaţiei la donatoare
– pentru sincronizarea ciclului sexual la femelele donatoare şi
receptoare
Timpul de înjumătăţire a gonadotropinelor hipofizare este
de câteva minute pentru LH (10-40min pentru LH-ul ovin) şi de
câteva ore pentru FSH (circa 5 ore), de aceea frecvenţa
intervenţiilor pentru inducerea superovulaţiei este crescută (2
administrări zilnice timp de 4 zile la oaie şi 5 zile la vacă).
(vezi «Transferul de zigoţi»)
Hormonii gonadotropi placentari
Printre multiplele funcţii pe care le îndeplineşte, placenta mai
are şi un rol endocrin. Ea secretă hormoni steroizi şi
glucoproteici, dintre care unii au acţiune gonadotropă.
Gonadotropinele placentare substituie sau completează hormonii hipofizari.
Hormonii placentari cu funcţie gonadotropă sunt: hormonul corionic
gonadotrop (HCG) şi gonadotropina serică (PMSG).
Gonadotropina serică (Pregnant mare Serum gonadotrophin –
PMSG sau ser de iapă gestantă – SIG). În prima
treime a gestaţiei, în plasma sanguină la iapă se
conţine o concentraţie mare de gonadotropine cu proprietăţi
de FSH şi accesoriu de LH. Hormonul este produs de cupele endometriale de
iapă începând cu a 36-a zi de gestaţie, adică
în timpul inplantaţiei; atinge un prag maxim între 55-75 zile,
iar între zilele 120-150 producerea hormonului încetează.
Rolul fiziologic al PMSG-ului se manifestă în reglarea
activităţii foliculare a ovarului din timpul gestaţiei precum
şi în formarea corpului galben. PMSG are efect puternic de FSH
şi efecte slabe de LH. Stimulează diviziunea celulelor
interstiţiale ale ovarului şi dezvoltarea mai multor foliculi
ovarieni. FSH-ul singur nu poate produce ovulaţia, fiind necesară o
cantitate de LH exogen sau endogen. La tineretul nedezvoltat din punct de
vedere sexual, cu PMSG se poate obţine o dezvoltare foliculară
intensă, iar pentru obţinerea ovulaţiei, este nevoie de
administrarea de LH (HCG).
La femelele adulte, odată cu dezvoltarea foliculilor rezultă şi
cantităţi însemnate de estrogeni, care la rândul lor vor
provoca o descărcare de LH.
La femele, gonadotropina serică administrată stimulează
maturarea şi dezvoltarea foliculilor ovarieni, contribuie la procesul
ovulaţiei şi restabileşte desfăşurarea normală
a ciclurilor sexuale; la masculi hormonul stimulează procesul de
spermiogeneză.
În terapia hormonală ori de câte ori dorim să obţinem
un efect asemănător celui produs de FSH, vom folosi gonadotropina
serică.
Deoarece tratamentul cu SJG, stabilizat sau nu cu fenol 0,5%, dă
reacţii imunologice foarte evidente, se va proceda la desensibilizarea
femelei cu 0,5ml ser, intradermic, în tegumentul vulvar. După 30
minute se administrează întreaga doză. Femelele
rămân sub observaţie timp de 2 ore. La nevoie se folosesc
antihistaminicele de sinteză (cortizol sau adrenalină, sol. 0,1%,
5-8ml) dacă apar semnele şocului anafilactic. Datorită acestui
fapt, preparatele PMSG se comercializează sub formă liofilizată.
Produsele comerciale care conţin PMSG sunt: Ser gonadotrop
, Serigon, Folligon,Hemoantin.
Indicaţiile terapeutice sunt:
Þ lipsa ciclicităţii sexuale;
Þ căldurile silenţioase;
Þ hipoplazia ovariană;
Þ sincronizarea căldurilor după un tratament prealabil cu
gestageni;
Þ producerea poliovulaţiei;
Þ stimularea spermiogenezei.
După administrări repetate de PMSG este posibilă apariţia
de antigonadotropine.
Gonadotropina corionică (Human Corionic Gonadotropin – HCG sau Prolan)
HCG este secretată de către vilozităţile corionului uman.
Hormonul se găseşte în urina şi sângele femeii
gravide şi la unele primate, începând de la a 30-a zi de
sarcină şi ajunge la valoarea de vârf în jur de 62 zile,
după care nivelul hormonal scade.
Gonadotropina corionică este bogată în fracţiunea LH, cu
toate că conţine şi fracţiunea FSH, motiv pentru care se
foloseşte în toate cazurile când se pune problema de a
obţine un efect asemănător hormonului LH adenohipofizar. Astfel,
se poate afirma că la femelă, honadotropina corionică
administrată stimulează ovulaţia şi formarea corpului
galben progestativ.
La masculi, hormonul acţionează asupra glandelor interstiţiale
Leydig, determinând elaborarea androgenilor.
Produsele comerciale care conţin HCG sunt: Gonacorul,
Ghorulonul, Prolanul E, Praedyn, Chorioman,
Hymfalon.
Indicaţiile terapeutice ale HCG-ului sunt:
Þ controlul ovulaţiei;
Þ în repetarea căldurilor silenţioase;
Þ în ovulaţia întârziată;
Þ în chiştii ovarieni, tratament la care se poate asocia
şi progesteron;
Þ în stimularea poliovulaţiei şi a gestaţiilor gemelare;
Þ pentru profilaxia mortalităţii zigotale de origine
hormonală (administrarea HCG în a 4-a zi după
însămânţare în vederea stimulării
activităţii corpului galben).
Prolactina
Prolactina (hormonul luteotrop – LTH, hormonul lactogen) este un proteohormon
produs de celulele acidofile ale adenohipofizei. Fiind considerată mai
multă vreme a treia gonadotropină, prolactina s-a dovedit a avea un
efect mamotrop, de întreţinere şi stimulare a corpului galben,
în asociere cu LH, şi un efect de inductor al comportamentului
matern la mamifere.
La masculi acţiunea conjugată a FSH-ului şi a prolactinei
stimulează spermiogeneza şi activitatea celulelor glandulare ale
prostatei.
Prolactina se produce împreună cu somatotropina (STH) şi
într-o oarecare măsură îi dublează acţiunea.
Prolactina este preluată de glanda mamară, interstiţiul
ovarului şi de corpul galben. Principalele efecte ale prolactinei sunt
asupra metabolismului lactaţiei şi a funcţiei corpului galben.
Efectul prolactinei în secreţia laptelui nu este
asemănătoare la toate speciile. La unele specii prolactina ia parte
doar la inducerea secreţiei lactate (rol lactogen), pe când la alte
specii are şi un rol de menţinere a lactaţiei (lactopoetic).
Cele două efecte sunt realizate în asociaţie cu ceilalţi
hormoni ai complexului lactotrop.
La vacă este foarte important efectul mamotrop al prolactinei.
Administrată imediat, înainte şi după fătare, se
poate obţine o creştere a glandei mamare. Oprirea prolactinei
înainte de fătare, întârzie pornirea secreţiei
lactate şi scade conţinutul în lactoză din lapte. Lipsa
prolactinei după declanşarea lactaţiei nu are efecte negative
nici asupra scăderii cantitative a laptelui şi nu
influenţează compoziţia lui, deci efectul lactopoetic nu este
important.
Hormonii ovarieni
Ovarul produce estrogeni, gestageni şi cantităţi mici de
androgeni, iar în timpul gestaţiei şi relaxină.
Hormonii estrogeni
Termenul de estrogeni provine de la cuvântul latin oestrus şi se
referă la o categorie de substanţe organice larg
răspândite în lumea animală şi vegetală care,
deşi diferite din punct de vedere chimic, exercită efecte fiziologice
asemănătoare, producând modificări caracteristice
stadiului de excitaţie al ciclului sexual la nivelul aparatului genital
şi în modul de comportare al femelei.
Estrogenii naturali după regnul în care se găsesc se
clasifică în: estrogeni animali, estrogeni vegetali sau
fitoestrogeni şi estrogeni minerali.
Estrogenii animali sunt produşi de ovar prin celulele granuloase
şi teacă internă a foliculului galben, corticosuprarenala,
placenta, în a doua parte a gestaţiei şi testiculul prin
epiteliul seminifer.
Din punct de vedere chimic estrogenii sunt 18-C steroide cu un ciclu aromatic.
Substanţa care stă la baza lor este colesterina. Cei mai
importanţi estrogeni naturali sunt 17-beta estradiol, estrona şi
estriolul. Adevăratul hormon estrogenic este considerat estradiolul, iar
estriolul şi estrona sunt produşi ce rezultă din catabolizarea
estradiolului. Estrogenii circulă în sânge în
cantităţi mici în stare liberă sau într-o
combinaţie complexă, sub formă de estroproteine şi
betaproteine. Inactivarea lor se produce în ficat prin convertire şi
cuplare, fiind legate de acidul glucuronic şi sulfuric şi apoi
eliminate prin urină.
Estrogenii prezintă două mari categorii de acţiuni biologice:
Ø asupra aparatului genital;
Ø asupra întregului organism.
Acţiunile asupra aparatului genital feminin sunt:
¨ produc hiperemia, hipersecreţia şi hiperplazia tractului
genital în stadiul de excitaţie al ciclului sexual;
¨ sensibilizează miometrul pentru acţiunea ocitocinei;
¨ determină la unele specii dezvoltarea glandei mamare.
Acţiunile asupra organismului în ansamblu sunt:
¨ determină apariţia caracterelor sexuale secundare;
¨ determină, în mod ciclic, modificările de comportament
sexual caracteristic reacţiei generale şi căldurilor;
¨ acţionează asupra hipofizei, determinând, în
funcţie de concentraţia sanguină, mecanismul secreţiei
ciclice de FSH şi LH.
Sub acţiunea hormonilor estrogeni sunt influenţate diferite aspecte
ale metabolismului. Sinergic cu tiroxina, estrogenii reglează metabolismul
bazal, care este cel mai activ în timpul stadiului de excitaţie al
ciclului sexual şi mai cu seamă în timpul ovulaţiei.
Terapia cu estrogeni este mult limitată astăzi în combaterea
sterilităţii, deoarece a fost înlocuită cu o
medicaţie mai sigură şi mai puţin nocivă. Hormonii
estrogeni se utilizează pentru combaterea unor forme de anafrodezie
funcţională, pentru deschiderea cervixului şi sensibilizarea
uterului pentru ocitocină, în vederea măririi
contractilităţii miometrului în cazul unor afecţiuni.
Preparatele comerciale care conţin estrogeni naturali sunt:
Ginosedol B, Estradiol, Estrolent etc. Produsele
farmaceutice care conţin estrogeni sintetici sunt:
Dietilstilbestrol, Sintofolin, Sinestrol etc.
Efectele secundare apărute după tratamentul cu estrogeni sunt:
chiştii ovarieni foliculari, reducerea producţiei de lapte,
inversiunea vaginului. În cazul unor tratamente prelungite cu estrogeni
se produce demineralizarea oaselor. Estrogenii au, de asemenea, acţiune
cancerigenă.
Estrogenii vegetali (fitoestrogenii) se găsesc în
diferite specii de trifoi, conţinutul lor fiind diferit în
funcţie de specie şi de perioada de vegetaţie. În
cantităţi mai mici estrogenii se găsesc în lucernă,
varză, porumb, cartofi etc.
Prin consumarea acestor plante, fitoestrogenii ajung în organismul animal,
unde în funcţie de cantitatea lor şi de frecvenţa
consumului, pot avea efecte favorabile sau din potrivă pot duce la
tulburări ale reproducerii.
Animalele păscute timp îndelungat pe trifoi prezintă diferite
tulburări funcţionale ale aparatului genital (chişti ovarieni,
hiperplazie glandulo-chistică şi chiar avorturi) şi
tulburări ale lactaţiei.
Hormonii gestageni (progestageni sau progestinele)
Hormonii progestageni se pot clasifica în hormoni naturali (pregnenolon,
progesteron, 20-α-hidroxiprogesteron) şi hormoni sintetici
(Fluorogesto, Medroxiprogesteron, Melengestrolacetat etc.).
Cel mai reprezentativ gestagen natural este progesteronul. Secreţia
progesteronului o realizează, în principal, corpul galben;
cantităţi mai mici de progestine sunt secretate de celulele
granuloasei foliculare, testicul, corticosuprarenală şi placentă
în ultimele două treimi ale gestaţiei.
Biosinteza progesteronului decurge din colesterol. După fenomenul de
ovulaţie are loc formarea ţesutului luteinic şi organizarea
corpului galben, care împreună cu LTH răspund de secreţia
de progesteron.
Efectele fiziologice ale hormonilor gestageni constau în acţiunea lor
specifică asupra SNC, tractului genital femel şi a glandei mamare.
Prin efectul său asupra sistemului nervos central, progesteronul
inhibă manifestările psihice caracteristice căldurilor,
provocate de către estrogeni; în acest fel, se trece la stadiul
luteinic de inhibiţie, în care activitatea centrilor subcorticali
este diminuată. Progesteronul pregăteşte mucoasa uterină
pentru recepţia şi nidaţia produsului concepţional prin
trecerea activităţii uterine din faza proliferativă în cea
secretorie. Progesteronul intensifică secreţia oviductului şi
uterului, scade cantitatea mucusului cervico-vaginal căruia îi
creşte vâscozitatea şi astfel îi dispare proprietatea de
a fi penetrat de spermi. Endometrul produce secreţia de embriotrof.
Progesteronul inhibă contracţiile uterului şi face să
scadă influenţa ocitocinei asupra miometrului; de asemenea, el
inhibă secreţia de FSH antihipofizar, fapt care inhibă maturarea
unor noi foliculi ovarieni, iar prin urmare şi manifestarea
căldurilor. Prin sistarea contracţiilor uterine se asigură
dezvoltarea normală a produsului concepţional.
Progesteronul are rolul principal în desfăşurarea normală a
gestaţiei, asigurând schimburile nutriţionale şi gazoase
între mamă şi făt. Enucleerea corpului galben gestativ are
ca urmare întreruperea gestaţiei.
Progesteronul secretat de corpul galben persistent constituie o frână
în desfăşurarea normală a mecanismului ciclului sexual.
În sinergism cu estrogenii şi cu LTH-ul (prolactina),
progesteronul influenţează dezvoltarea glandei mamare, a sistemului
canaliculo-alveolar, precum şi lactogeneza; concentraţiile mari de
gestageni produc un efect secretor şi apariţia de colostru.
O progesteronemie ridicată inhibă axa
hipotalamo-hipofizo-ovariană, după care urmează o ameliorare a
ritmului în secreţia ciclică a FSH-LH-ului şi ameliorarea
consecutivă a ovulaţiei. Pe acest principiu se bazează inducerea
şi sincronizarea căldurilor şi ovulaţiei, şi
tratamentul unor disfuncţii ovariene (chişti ovarieni, corpi galbeni
cu insuficienţă secretorie etc.). Terapia cu progesteron se face, de
asemenea, în prevenirea mortalităţii embrionare, avort
habitual, iminenţă de avort.
Produsele farmaceutice care conţin progesteron sunt Progesteronul
, Prolutanul, Gestafortinul.
Gestagenii sintetici sunt compuşi de sinteză derivaţi din
progesteron; efectele gestagenilor sunt de zeci de ori mai puternice
decât ale progesteronului natural; se administrează în doze
mult mai mici şi se pot aplica pe cale orală, parenterală, sub
formă de implante şi intravaginal.
Gestagenii sintetici sunt folosiţi mai ales pentru inducerea şi
sincronizarea căldurilor şi ovulaţiei la femele, dar şi
în tratamentul unor tulburări de reproducţie.
Au fost preparate mai multe produse farmaceutice sintetice cu acţiune
progestagenă, cum sunt: Clormadinonacetat (CAP),
Medroxiprogesteronacetat (MAP), Melegestrolul,
Eluorogestonacetat (FGA), Acetoxiprogesteron, Altrenogest,
Methallibur etc.
Relaxina
Relaxina este un hormon de natură proteică elaborat de ovar (foliculi,
ţesut luteal), de placentă şi de uter. Efectul relaxinei depinde
de prezenţa steroizilor sexuali, care precedă eliberarea acesteia.
Relaxina intensifică hidratarea ţesuturilor moi ale bazinului,
având loc o relaşare a ligamentelor bazinului şi o infiltrare a
articulaţiilor înainte de fătare şi timpul
parturiţiei. De asemenea, relaxina provoacă, în sinergism cu
estrogenii, dilatarea cervixului.
Prostaglandinele
Prostaglandinele sunt substanţe biologic active, derivate ale acidului
prostanoic cu catene lungi nesaturate; ele fac parte din grupul
secreţiilor care acţionează, în cantităţi foarte
mici, la locul de producere, unde există de altfel şi substanţe
antagonice care le limitează acţiunea. Prostaglandinele sunt
considerate drept hormoni tisulari, cu rol de mesageri chimici, dar care
în stările normale nu părăsesc locul de producere.
Pentru prima dată (1930), prostaglandinele au fost puse în
evidenţă în lichidul seminal. Denumirea de prostaglandine (PG)
a fost dată de Von Euler, indicând totodată şi natura lor
chimică generală. În 1957 se reuşeşte cristalizarea
şi purificarea lor. Ulterior se realizează sinteza chimică
completă, iar apoi sinteza analogului biologic (1966).
Pe baza structurii chimice prostaglandinele se împart în 4 grupe:
PGA, PGB, PGE şi PGF.
Distribuţia prostaglandinelor în ţesuturi variază de la o
specie la alta. Astfel, ele au fost găsite în veziculele seminale,
creier, măduva spinării, tiroidă, medulosuprarenală,
rinichi, pulmoni, cordon ombilical şi lichidul amniotic. Prostata este
însă foarte săracă în prostaglandine.
La nivelul aparatului genital prostaglandinele se găsesc în
cantităţi însemnate şi într-o concentraţie mai
mare decât în alte ţesuturi. Ele acţionează în
strânsă interrelaţie cu hormonii sexuali. De asemenea,
bogăţia aparatului genital în fibre musculare netede permite
să se presupună că prostaglandinele intervin şi în
stimularea musculaturii netede, în aşa fel încât
mobilitatea şi contractibilitatea organelor genitale este dependentă
de sistemul prostaglandinic. Prostaglandinele cu o importanţă
clinică aparţin grupărilor E
2
alfa. În organism
PG E
2
alfa se formează la nivelul reticulului endoplasmatic din
celulele endometriale, a veziculelor seminale şi pulmonare, etc.
Prostaglandinele au fost puse în evidenţă la vacă şi
oaie şi la nivelul ovarelor, unde intervin în procesele de
metabolism steroidic şi influenţează în mod direct
steroidogeneza. Dar în timp ce unele prostaglandine stimulează
steroidogeneza, altele au o acţiune inhibitoare asupra acesteia.
Introducerea pe scară largă a prostaglandinelor în practica
medicinii veterinare se bazează în primul rând pe eficacitatea
luteolitică a PG E
2
alfa şi a analogilor ei. PG E
2
alfa este un luteolitic pentru majoritatea speciilor (iapă, vacă,
oaie, scroafă, iepure) cu excepţia primatelor. Prostaglandina ajunge
din vena uterină în artera ovariană, cât priveşte
mecanismul luteolizei se pare că prostaglandina anihilează efectul
trofic al LH-ului asupra ţesutului luteinic. În
consecinţă, corpul galben se găseşte pe de o parte, sub
influenţa efectului trofic al LH-ului şi prolactinei (LTH), iar pe de
altă parte a factorului litic (prostaglandina). Spre sfârşitul
ciclului sexual (ex. la oaie din ziua a 13-14-a) la nivelul ţesutului
luteal apar granule lipoidice, scade activitatea enzimatică, se
micşorează volumul celulelor, apare picnoza nucleilor.
Prostaglandina E
2
alfa are nu numai un efect luteolitic ci şi un
puternic efect acitocic. Prostaglandina E
2
alfa intervine şi
în dehiscenţa foliculară.
Conţinutul ridicat în prostaglandine al spermei pune problema
existenţei unui raport dintre concentraţia spermei în
prostaglandine şi fertilitatea masculului. De asemenea corelaţii
între prezenţa spermiilor anormali şi concentraţia
scăzută a spermei în prostaglandine.
Prezenţa prostaglandinelor în spermă este corelată cu
intervenţia lor în procesul de migrare a ovulelor în tractul
genital. Prostaglandinele E
1
alfa şi E
2
alfa
contractă toate segmentele oviductului, în timp ce prostaglandina E
3
le relaxează.
Efectul luteolitic şi acitocic constituie baza
farmacodinamică a utilizării prostaglandinei E
2
alfa
în reproducţia normală şi patologică.
Indicaţiile terapeutice cu prostaglandine E
2
alfa şi
analogii acesteia (Dinaprost, Cloprostenol, Eluoprostenol
, Tiaprost, Prostalen, Lutalyse, Estrumat,
Enzaprost, Oestrophan etc.) în reproducţie presupun
existenţa unui corp galben (CL) bine organizat, funcţional
. Astfel, la vacă, utilizarea prostaglandinelor se face în
condiţiile existenţei unui CL ciclic la cel puţin 5 zile şi
maximul 16 zile; a unui CL de gestaţie până la luna a 5-a sau a
unui CL persistent.
La femele, prostaglandinoterapia se face în următoarele cazuri:
Þ pentru inducerea şi sincronizarea căldurilor;
Þ în căldurile liniştite (silanţioase) indiferent
de stadiul ciclului sexual. În cazul în care la data aplicării
prostaglandina E
2
alfa există un CL funcţional
, la 24 ore după tratament se constată o scădere a nivelului
progesteronului, iar după 1-2 zile apar căldurile. Dacă
după 10-11 zile nu apare stadiul de excitaţie sexuală, se
administrează o altă doză de prostaglandine, iar femela va fi
însămânţată după 72-96 ore de la tratament,
indiferent dacă manifestă sau nu călduri;
Þ în cazul corpului galben persistent;
Þ pentru tratamentul chiştilor ovarieni luteolitici şi al
chiştilor corpului galben;
Þ pentru tratamentul endometritelor cu CL şi a piometrului cu
corpi galbeni persistenţi;
Þ pentru provocarea avortului, care reuşeşte în prima
jumătate de gestaţie. Avortul se produce în 3-6 zile după
administrarea prostaglandinei, în cazul fătului mumifiat sau macerat
fiind necesar să asociem un tratament cu estrogeni;
Þ inducerea parturiţiei.
INSAMINTARI ARTIFICIALE la VACI si SCROAFE 